Portarul echipei naționale a Moldovei și a echipei “Dinamo” Minsk, Natalia Munteanu, a oferit un interviu amplu, în care a vorbit despre cariera sa, viața în Belarus și băieții care o atrag.
– O întrebare banală, dar evidentă pentru o fată frumoasă: cum și, cel mai important, de ce ai venit la fotbal?
– După cum îi place să spună mamei mele, m-am născut cu mingea de fotbal în mână. Din câte îmi amintesc, îi urmăream permanent pe băieți alergând cu mingea în micul meu oraș Ungheni. La un moment dat, am vrut nu doar să rămân un observator pasiv, ci să încerc și eu să joc. Așa că am ieșit la băieți cu o minge de baschet și am țintit spre poartă. Antrenorul a observat din greșeală acest lucru, a fost surprins, a râs, dar m-a invitat să joc cu băieții. Prin urmare, am jucat timp de cinci ani în această echipă, până nu a apărut o echipă feminină în oraș.
– Cum ai ajuns în Belarus?
– Pot spune că întâmplător, deși nu cred în coincidențe. Asta înseamnă că anume așa trebuia să se întâmple… În 2011, am fost în vacanță la tatăl meu în Rusia, când antrenorul principal de la „Nadezhda-Dnepr” Alexandr Lastochkin a sunat de la Mogilev cu propunerea de a veni la preselecție. Întrucât nu intenționam să părăsesc Moldova, iar opțiunea de carieră părea fără speranță, am vrut să refuz. Dar tatăl meu a insistat: „Să mergem, măcar vom putea vedea orașul”. M-a convins și am plecat. După cum s-a dovedit, nu a fost în zadar: am petrecut cinci ani în acest loc curat, frumos și confortabil. Însă, dacă să fiu sinceră, în echipă, cred, nu m-am afirmat pe deplin.
– Bieloruşii sunt de obicei descriși ca fiind oameni toleranți …
– Întocmai. Cel puțin nu-mi amintesc niciun conflict în echipa în care am jucat. Da, se vorbea cu voce ridicată în vestiar. Dar acest lucru este normal atunci când toată lumea lucrează pentru rezultat. A înfrunta colegii de echipă înseamnă a avataja adversarul. Dimpotrivă, ar trebui să-ți protejezi coechipierii. Prietenia este opțională, poate fi lăsată pentru persoanele din afara terenului și a vestiarului. Dar a fi respectuos este o obligație. Această regulă, de fapt, este valabilă și pentru adversari. În caz contrar, jocul te va pedepsi.
– Aceste raționamente sunt foarte echilibrate. Gândești la fel de rece și pe teren?
– Nu prea, am emoții, bineînțeles! Însă încerc să nu le arăt nimănui. Dacă fetele simt nervozitate, cu siguranță le va fi transmisă și lor această stare. Prin urmare, atât pentru suporteri, cât și pentru coechipierii mei, trebuie să fiu calmă.
– Este dificil să te neliniștească ceva în afara terenului? De exemplu, știrile despre situația politică din Belarus sau statistica despre coronavirus.
– Încerc să pun o barieră psihologică, să mă izolez de tot ceea ce nu are legătură cu fotbalul sau familia. Păstrez distanța și mă concentrez pe realizarea optimă a lucrului. Deși poate să mă mai distragă câte ceva uneori, ceva mic, dar care poartă în sine o oarecare frumusețe. De exemplu, nu cu mult timp în urmă ieșeam de pe stadionul Dinamo seara târziu, și mă plimbam pe alee: felinare, noapte, toamnă, frunze colorate … O frumusețe de nedescris! De obicei, rareori mă plimb prin Minsk, dar aici tocmai am primit o adevărată plăcere. Deși, sinceră să fiu, îmi place mai mult Mogilev. Chiar dacă este inferior capitalei în toate, eu îi acord prioritate. Poate simpatia față de el se explică prin faptul că am petrecut cinci ani lângă Nipru, dar poate pentru că etapa bielorusă a carierei mele a început aici. Tocami de asta există o anumită nostalgie. Deși nu pot afirma că sunt o persoană romantică.
– Cu Mogilev povestea este clară. Cum ai ajuns la “Dinamo” Minsk?
– După „Dnepr” am jucat în Rusia, dar nu s-a întâmplat nimic acolo – nu am devenit “de-a echipei” nici în ceea ce privește stilul echipei, nici în ceea ce privește culisele vestiarului. M-am întors în Belarus, unde am apărat culorile echipei din Grodno „Neman” timp de un an. Și aici, de asemenea, fără prea mult succes. După aceea, am decis să schimb drastic vectorul carierei mele – și m-am mutat în Suedia. Este clar că divizia de elită nu plângea după mine, așa că mi-am încercat norocul în liga a doua. A trebuit să lucrez în paralel ca să câștig bani în plus – din fericire antrenorul permitea așa ceva. În timpul liber de la antrenament, tundeam gazonul pentru casele particulare. Ce să-i faci? Viața în Suedia este scumpă, iar din fotbal nu câștigi prea mulți bani. Desigur, dacă avea să joc în divizia de mai sus – situația s-ar fi îmbunătățit. Dar a ajunge acolo fără a cunoaște limba locală este aproape imposibil. A merge la cursuri pentru a învăța limba înseamnă a petrece mult timp și efort, care și așa erau puține. Așa că a trebuit să mă adaptez … Deși mi-a plăcut în Suedia: viaţa este confortabilă, oamenii și modul de viață tocmai mi s-au pus pe suflet. Dacă aș avea o astfel de ocazie, aș vrea să continuu să trăiesc și să joc în Scandinavia. Cu toate acestea, a trebuit să caut alte opțiuni de angajare – m-am mutat în România pentru scurt timp. De acolo, Iuri Maleev m-a sunat și m-a invitat să ne cunoaștem și să vedem dacă vom putea lucra împreună la “Dinamo”. Cred că și-a amintit de mine de la meciurile pentru Grodno – pentru că ne-am întâlnit adesea cu „Minsk” în campionat. Am riscat.
– De ce ai decis să revii?
– Am jucat mult timp în Belarus, dar nu m-am remarcat niciodată. Am vrut să repar această greșeală. Știam vizual fetele, înțelegeam în ce stil puteam acționa. Și am văzut că mă pot încadra în echipă astfel încât să se formeze puzzle-ul viitorului campion. Mă bucur că intuiția nu m-a dat de gol.
– Nu mi se va ierta dacă nu o să întreb despre Simpore. Cum îl percepi pe coechipierul tău pe fondul dezbaterii despre genul său?
– Cu toții, nu numai Salimata, ne-am confruntat cu o ură nemeritată. Ne-am ciocnit de o mulțime de mesaje, scrisori deschise, indicii murdare, unde lumea spunea că avem un bărbat în echipă, nu o femeie … Voi spune un singur lucru: un sportiv trebuie evaluat prin acțiunile sale pe teren! Simpore este o fată amabilă și prietenoasă, asta știu sigur. Cum a perceput ea însăși situația, probabil că nu voi putea spune: nu vorbesc suficient de bine franceza pentru a purta o conversație sinceră cu ea. Dar în echipă o sprijinim exclusiv și încercăm să facem totul pentru a o face să se simtă cât mai confortabil în „Dinamo” și în Belarus.
– Să vorbim despre lucruri feminine. Câte perechi de pantofi cu tocuri înalte ai în garderoba ta?
– Nici una! Deși nu sunt împotriva acestui gen de pantofi. Aparent, nu am simțit nevoia de a-i avea. Poate această necesitate va veni odată cu vârsta?
– Ce semnificație are tatuajul de pe palma ta?
– Am patru tatuaje pe corp. Acestea sunt inițiale și un autograf – aparțin mamei mele și unei persoanei dragi. Dar nu voi dezvălui sensul acestora. Dacă m-am gândit la un tatuaj în cinstea „Dinamo”? Hmm, dacă câștigăm trofeul feminin din Liga Campionilor, promit că voi tatua trofeul și sigla echipei noastre pe picior fără probleme!
– Suporterii te invită la întâlnire?
– Nu, nu am avut așa situații. Mai primesc felicitări pentru victorii în rețelele sociale, dar nimic mai mult.
– Și nici nu te întâlnești cu cineva la moment?
– Până când nu am întâlnit pe cineva cu care aș vrea să construiesc o relație de lungă durată.
– Mi s-a părut că există mulți tineri drăguți în fotbalul din Belarus …
– Ar trebui să îi numesc cumva? Bine, haideți să facem acest lucru: al zecelea număr de la „Șahtar” Soligorsk (Darko Bodul. – „PB”.) este probabil cel mai drăguț: părul strâns în coc și barba au contribuit ca el să fie favoritul! Este un tip interesant când vine vorba de aspect. Însă, nu știu ce fel de persoană este.
– Bine, părul strâns în coc, barbă, fotbal. Cum mai trebuie să fie un bărbat ca să te cucerească?
– Ar trebui să-mi fie confortabil cu el și să fiu fericită alături de dânsul. Acestea sunt principalele lucruri care contează.
– Te vei apropia prima și îi vei vorbi dacă îl întâlnești?
– Nu. În ceea ce mă privește, totul ar trebui să se întâmple în mod natural, să se întâmple de la sine.
– Când Iuri Maleev va observa că atenția ta s-a mutat de la minge la coc și barbă, ce va spune?
– Este imposibil. În primul rând, antrenorul nu interferează cu viața personală a jucătorilor. Și în al doilea rând, nici cea mai deasă și frumoasă barbă nu-mi va distrage atenția de la minge.
Sursa: Прессбол.
